Ei bine..e destul de complicat de explicat ce anume m-a determinat sa am această lungă tăcere în scris. Poate fi vorba de facultate şi de sesiune, poate fi vorba de muncă şi de tot stresul acumulat acolo sau poate fi vorba pur şi simplu despre mine şi gândurile mele.
Ei bine…trebuie să recunosc ca tocmai teama de gândurile mele şi de faptul că nu ar mai putea fi de jucărie m-au împins cel mai mult la tăcere. Pur şi simplu nu mai ştiam despre ce să scriu sau, şi mai detestabil, pentru cine sau ce să scriu. Ar fi condamnabil pentru mine să spun că până acum am scris doar din pură plăcere sau că acest blog este de fapt un jurnal personal şi că nu mă interesează cine îl citeşte. Nu scriu numai pentru mine, scriu şi pentru cei care mai intră din când în când pe aici. Nu-mi fac rolul singură pe scenă, nu joc fără spectatori.
Ei bine.. revenind la topicul din titlu, vă voi spune că ultima perioadă, de câteva săptămâni, a fost una a gândurilor. Văzusem zilele trecute o statuetă prin birou înfăţişându-l pe gânditorul de la Hamangia şi am realizat că la fel de “static” mi-am petrecut şi eu ultima perioadă. Fără prea multe viteze, fără drame neînţelese, fără doruri aprinse, fără scene, fără replici, deci fără o piesă în care să joc. Am dormit, am ascultat muzică, am ajuns la concluzii. Într-un cuvânt am levitat doar eu cu gândurile mele. O parte dintre acestea vi le voi împărtăşi şi vouă, nu de alta, da’ m-am lăudat mai sus că nu îmi joc rolul egoist.
Ei bine…1. Lumea s-a tehnologizat, trăim în epoca în care sufletul e dat naibii, banul învârte sentimente şi tot ce devine relevant e drumul până la desăvârşirea în carieră. Oamenii care plâng pe stradă din motive numai de ei ştiute şi cer ajutor pentru că pur şi simplu se află în stări de şoc sunt ignoraţi. De ce? Pentru că imediat ce ieşim din casă ne setăm traseul zilei ca nişte roboţei idioţi şi tot ce ne înconjoară dispare. Ne este frică să ne uităm în ochii celorlaţi sau, cine ştie, e irelevant să privim oamenii din jur. 2. Sunt omul extremelor şi al trecutului sau viitorului. Îmi este greu să trăiesc în lumea prezentă şi să o percep ca atare. 3.Un fapt grav în opinia mea: am început să privesc viaţa ca un şir de întâmplări şi trăiesc prezentul cu iluzia că viitorul îmi va aduce ceea ce îmi doresc cu adevărat. Şi asta fără să mă gândesc la o eventuală luptă. Simt că destinul va aşeza la un moment dat lucrurile aşa cum vreau eu şi asta pentru că am rămas încă cu o parte din suflul copilăriei în care mă simţeam o fiinţă privilegiată de Dumnezeu. Ştiu, e drăguţ, însă când creşti poate deveni dezamăgitor. 4.Există oameni pe care nu-i cunoşti şi care îţi pot schimba viaţa cu o singură bătaie din pleoape. 5. Pe de altă parte, există oameni pe care îi cunoşti şi pe care îi laşi în viaţa ta într-o oarecare listă de “stand-by”. Cu care te afli pe exact aceeaşi frecvenţă, pe care îi poţi simţi fără prea multe vorbe, cu care te-ai întâlnit de câteva ori în viaţă şi care pot deveni mai relevanţi decât mulţi oameni care îţi sunt aproape. 6. Mi-am creat joculeţe proprii atunci când merg pe stradă sau atunci când nu fac nimic. Unul dintre ele ar fi să privesc oamenii în metrou sau autobuz şi să-mi imaginez viaţa lor. Am realizat că pot fi extrem de creativă şi că gândurile mele despre necunoscuţi pot merge foarte departe, de la a le vedea frustrările şi dorinţele ascunse, până la a-mi imagina cum fac sex. I know, it’s sick, but fun in the same time. 7. Mi-am dezvoltat o mică mare obsesie despre care îmi vine greu să vorbesc şi pe care o voi soluţiona în curând. 8. M-am jucat de-a psihologul cu un bun prieten şi am tăiat de pe lista mea de “to do things” vizita la un terapeut de gen.
Ei bine…that’s it…Nu tu drame, nu tu oameni noi, nu tu răsturări de situaţie. O muzică lentă să zic, un blues calm pe fundal şi cam atât au fost ultimele săptămâni. Zilele viitoare plec la munte, la alt munte decât cel al meu, tot zilele viitoare mai îmbătrânesc cu un an şi de data asta am s-o fac seniorial, adică muncind, mâine am o întâlnire de grad necunoscut cu un necunoscut care mi-a fost cândva foarte cunoscut şi tot mâine am să mă enervez când mă trezesc de dimineaţă şi văd iar mormanul de alb şi ger de afară.
Ei bine…da! Trăiesc în trecut, trăiesc în viitor şi uite ce frumoasă-i viaţa!
